Copiii nostri nu sunt ai nostri

Am citit azi un text despre cum cea care l-a scris a avut o revelatie – copiii nostri nu sunt ai nostri, sunt doar niste daruri de care ar trebui sa ne bucuram in orice clipa, fara insa a uita ca va veni o vreme cand ei vor fi luati de viata, iar viata nu ii intreaba pe parinti unde vor sa fie dusi copiii lor.

Inca nu am copii, dar marturisesc ca aceasta perspectiva, de a nu avea nimic vesnic, nici chiar pe copiii nostri care, odata ce se fac mari si devin independenti, pleaca care incotro pentru a-si face propria viata, propriul drum, propria familie, ma inspaimanta. In urma lor raman parintii care de la o varsta incolo traiesc intr-o permanenta asteptare – traiesc in asteptarea copiilor lor.

Am plecat si eu de acasa, asa cum pleaca orice tanar, la varsta de 18 ani, la facultate. Mi s-a rupt inima, dar mamei mele stiu ca i s-a frant de-a dreptul, i s-a facut bucati. In primii doi ani, veneam o data la doua saptamani acasa, apoi la trei, apoi la o luna si apoi din ce in ce mai rar, desi nu am stat departe de mama mea niciodata mai mult de doua luni. S-a intamplat si sa ii spun ca vin intr-un weekend si cu doua zile inainte, sa o sun si sa ii spun ca nu mai pot sa vin. Stiu ca ii frangeam inima din nou, dar nu a spus-o niciodata. Imi spunea mereu: Lasa, nu e nimic. Stai si rezolva-ti problemele si vino cand poti. Dar cuvintele astea ascundeau o dezamagire imensa, pentru ca orice zi fara mine era pentru ea inca o zi de asteptare. Iar asteptarea e apasatoare si grea.

De cateva luni insa m-am reintors acasa si desi readaptarea la un alt tip de viata, mult prea diferit de cum traisem mai bine de 10 ani, a fost dificila pentru mine, pentru mama mea, faptul ca ma avea din nou in fiecare zi in casa, ca putea sa vina la mine dimineata si sa ma pupe si sa ma alinte asa cum o facea cand eram puiul ei mic, ca poate sa imi pregateasca zilnic masa si sa imi prepare dulciuri alese, cum numai din mana ies pot sa iasa, ca ma poate mangaia cand simte nevoia si ca nu mai trebuie sa astepte pentru asta, toate astea au fost tot ceea ce avea nevoie pentru a fi fericita. O vad cum infloreste zi de zi cand ma vede in pragul usii din bucatarie, cu ochii abia deschisi, si ii spun buna dimineata, mamica mea draga, o vad cum se simte din nou utila atunci cand imi prepara mie tot ceea ce voia de mult sa faca, dar nu avusese pentru cine si ii citesc in ochi iubirea imensa pe care mi-o poarta, dar si teama ca am sa plec din nou de tot, atunci cand mai plec de acasa o zi-doua.

Imi doresc din suflet sa am copii, dar cand ma gandesc ca va veni o zi in care copiii mei vor apartine si altcuiva, vor fi sotii sau sotiile cuiva si vor fi parintii unor copii, la randul lor, imi dau seama, cu tristete, ca nimic in viata nu e pentru totdeauna. E si normal, cand viata insasi nu e pentru totdeauna. Dar sper ca atunci cand voi fi mama, sa nu fiu atat de luata cu viata, si grijile, si problemele de tot felul, incat sa uit ca timpul trece repede si ca va veni o zi, cat ai clipi, in care as da orice sa mai fie copiii mei ai mei cu totul – sa ii am in casa, langa mine, zi de zi si ceas de ceas. As vrea sa pot fi atat de inteleapta, incat sa ma bucur de toate momentele alaturi de ei si de ei, dar sper sa fiu si atat de norocoasa, incat asteptarea lor sa fie mica, atat de mica incat nici sa nu o simt si sa am o familie unita si din ce in ce mai mare, pana la final.

No comments:

Post a Comment