Cantec de lebada

In seara aceea instelata, la trecerea dintre vara si toamna, eram pe malul unui lac de acumulare cu undita-n mina. Nu pestele era obiectul prezentei mele pe lac, ci stolul de lebede, care poposisera acolo. Dupa felul in care inotau pe luciul apei si prindeau peste (mai cu spor decit mine, desigur) lasau impresia ca nu aveau de gind sa plece odata cu suratele lor, departe de frigul iernilor carpatine.

Cum nu mai vazusem niciodata lebede de aproape si cum se ivise aceasta nesperata ocazie, m-am inarmat cu ce trebuie, in special cu farimituri de piine, momindu-le catre mal prin tot felul de sunete, care de care mai caraghioase, de care nu ma credeam in stare. Lebedele nu se aratara prea impresionate de arpegiile mele, in schimb mincarea fusese de efect, iar acestea sfirsira prin a-mi minca din mina. Dragostea lor tinuse doar cit ciugulisera acele farimituri de piine, lasindu-ma apoi cu undita si pestele meu ipotetic, retragindu-se in mijlocul lacului, unde se puteau culca in voie.

Pe la miezul noptii, in mijlocul unei linisti dureroase, cel putin pentru mine, am observat o oarecare framintare printre pasari, apoi niste sunete tinguitoare, ascutite, urmate de niste batai din aripi a lebedei alfa si de o scufundare a acesteia in apele albastrui ale lacului. Asistasem, cum aveam sa-mi dau seama mai tirziu, la moartea unei lebede si la asa-zisul cintec de lebada, lucru pe care nu-l aud multi oameni si, in nici un caz, la opartida banala de pescuit.