Angoase constante, absurde.

Poate că e just să spui că tiranii moderni s-au inspirat, arhitectural, de la monumentalismul Romei antice. Totuşi Napoleon, Hitler, Stalin, Ceauşescu nu şi-au luat modelele de bulevarde din Roma, care era un oraş cu străzi mici şi clădiri înghesuite. Obsesia bulevardelor largi, a pieţelor imense, pe scurt obsesia liniei drepte nu e romană ci modernă, de la Ludovic XIV sau Haussmann. Ideea asta de a pune o riglă pe hartă, a trasa o linie dreaptă şi a dărâma tot ce întâlneşte în cale n-a cuprins toate capitalele, ci doar pe acelea care au cunoscut autoritarisme sau tiranii absolute. (Londra e un oraş fără linii drepte.) Monumentalul şi geometriile largi sunt contribuţia patologiei maniacale la modernitate.
       (Dar New Yorkul. Caroiajul e oare democratic sau o patologie a ordinii cu substrat totalitar.)

       Rapiditatea cu care mint americanii, simpatic şi continuu.

      Model de casă (american?).

       D.P.: ‘Am pierdut spaţiul public’.

       Proust şi Freud, contemporani, nu citesc nici un rând unul despre celălalt. Totuşi au amândoi aceeaşi intuiţie a memoriei involuntare ca voyeurism. Te întrebi dacă ideile nu sunt stihii latente în spiritul timpului; ‘autorii’ lor, bieţi receptori inconştienţi, improvizând modal, fără merite clare.

       Cine se duce în India e interesat de trecutul religios, şi absolut deloc de India de azi. Africa, Tibetul – alte locuri unde mergi să vezi orice altceva decât ‘oraşe’, străzi, antene de televiziune. – Locurile ar face bine să îngheţe în timp pentru noi. Iar nefericiţii de acolo, care au avut prostul gust să se dezvolte, să se clintească, oarecum, între timp, ei bine…

       Exersat de multă vreme într-un fel de praxis raţional al resemnării. Acceptat ca adevăruri fundamentale cele două constaturi universale izvorâte din certitudinea raţională: contingenţa radicală a lumii şi finitudinea ei. Nimic nu se întâmplă în urma unei necesităţi oarecare; în plus, totul se îndreaptă spre sfârşit. Foarte bine. Adevăruri simple, moral apăsătoare. Conducând până la urmă, mai degrabă mai devreme decât mai târziu, la două atitudini constante: interdicţia indignării în faţa fenomenelor, şi depăşirea moralei. Nu-ţi oferă însă o soluţie de viaţă. Chiar planurile mai elaborate şi pe un termen mediu sunt, în condiţiile acestea, aleatorii. Pluteşti. Ai lăsat în urmă indignarea, dar n-ai dobândit nimic în afara unei oarecare, suspecte, serenităţi.
       Şi totuşi, aceste angoase constante, absurde.