Conceptul de neutralitate

Conceptul de neutralitate: e întotdeauna moral să fii neutru? Cred că e moral. Nu neutru, ci binevoitor-nepăsător: nu importă cine se bate cu cine, amatorii perverşi de război sunt imbecili, un naţionalist e un câine. Dar poţi fi neutru când un nazist extermină un evreu. Poţi fi o Elveţie. Cred că nu. Cred că e o laşitate sub-existenţială să fii o Elveţie când lângă tine se extermină (şi în plus, când evreii care vor să se adăpostească sunt refuzaţi). Prin urmare există momente când neutralitatea e nedemnă. E deci modulară, în majoritatea cazurilor e bună, în câteva nu. Dar atunci, vei pleca la război, sacrificându-ţi ţara, viaţa, viaţa copiilor tăi – da, trebuie să-i vezi într-o proiecţie, zăcând într-o baltă de sânge cu capetele strivite după un bombardament – pentru că nu poţi vedea un evreu exterminat? La un moment dat trebuie să-ţi pui întrebarea. Dacă pleci la război, riscând asta, eşti smintit. Dacă rămâi neutru, eşti un ticălos. Neutralitatea pare să fie testul-hârtie de turnesol al ticăloşiei. Dar şi testul-hârtie de turnesol al nebuniei şi stupidităţii. Nu-ţi mai rămâne, după ce faci războiul ăsta, acest ultim război – evident -, decât să desfiinţezi ţările, graniţele, rasele, să-i acuplezi pe toţi cu toţi până vom fi nişte corcituri sublime şi vom vorbi o singură limbă, poate aşa dispare în fine, din real, dualitatea neutralităţii. Dar şi atunci va izbucni din senin războiul civil.
       Indiferent de lume, va fi o nenorocită de Elveţie în ea. O splendoare de Elveţie civilizată, curată şi dezinfectată până în ultima staţiune de munte.